Întîlnire picarescă cu un consătean insolit

Mă întorceam de la Iaşi (joia trecută) pe-nserat. La Ungheni am ajuns chiar noaptea cu vreo trei maşini. Dar în marginea oraşului am stat multişor cu un tînăr ciudat, puţin cam băut, care se ţinea scai de mine, sperînd că astfel o să ajungă mai repede la Pîrliţa.
Ne-au luat acelaşi cuplu care m-a adus din vamă, şi-au terminat afacerile în oraş şi aveau treabă mai departe. Lui i-a convenit că l-au dus pînă acasă, iar eu trebuia să mai votez. Noroc că au cules pe drum pe încă un tînăr, care vroia să ajungă la Chişinău, ca mine.
La Pîrliţa imediat ne-a abordat unul cu un microbuz care ne propunea să mergem cu el spore capitală, la preţ de 800 MDL! Apoi a scăzut cota, la 500.
Mergeau arar cîte o maşină, microbuz de marfă, veneau tiruri dinspre vamă, de la Făleşti, dar nimeni nu se oprea, era deja ora zece.
Am reuşit să prind alimentara deschisă şi, în ultimul minut de program, am luat ultima pungă de chefir, în ultima zi de valabilitate. Am potolit puţin foamea. Dar cînd băiatul a vrut şi el să repete isprava a constatat că e prea tîrziu. Alături era o brutărie, dar se vindea numai pîine de 6 lei. A venit să-mi spună asta (deja convenisem că ne ajutăm, cel care opreşte maşină o ţine pentru al doilea) şi am ghicit că vrea să mănînce, am zis să ia una şi o împărţim în două. I-am dat trei lei.
Era caldă, puhavă, tocmai cum nu-mi place pentru că ştiu de la mama că nu e bine să mănînci, în plus a strîns-o el în braţe, apoi rupt-o ţărăneşte cu ambele mîini. Dar a părut bună, i-a plăcut miezul şi căţeluştei care ne curta.
Băiatul şi-a terminat jumătatea şi a găsit o fîntînă să bea apă. A zis că apa e sălcie. I-am mai dat o bucată de la mine (tot mama m-a învăţat să mănînc încet, chiar dacă nimeni nu se oprea să ne ia, poate tocmai din motivul că ne vedeau mîncînd din jumătăţile de pîine). Am gustat şi eu apa, într-adevăr, era cam dulce, influenţată probabil de scurgerile din tot satul Pîrliţa, care se afla mai sus.
Mi-a povestit că lucrează la un restaurant chinezesc, el paznic sau gardian, că are o prietenă şi ea e la bucătărie, îi hrănesc o dată pe zi cu mîncarea lor tradiţională: icre de broască, broaşte, şerpi, numai cîini – nu.
După o oră ne-au luat doi cu o rablă, dar numai pînă la Corneşti. cel de la volan se văita mereu în privinţa sorţii noastre. Nu ne-a luat bani, a zis să bem cîte un ceai de la Popas. Am făcut asta, chiar dacă ni l-au turnat în ceşti, deci a trebuit să-l bem înăuntru, şi să ratăm ocaziile preţioase la acea oră.
Am mai aflat de la el că a stat cîteva zile închis la Ungheni, că au spart cu un prieten un aparat de joc, pentru că li s-a părut că îi fură. Acum aşteaptă judecata, păgubitul cere 80 de mii, el speră să scadă la 30, altfel nu prea are bani adunaţi.
Ne-a luat un taxist oprit de el, eu n-aş fi îndrăznit. A zis să dăm cît e biletul de autobuz. Se întîrcea din vama Sculeni, unde a dus o doamnă contra 600 lei. L-a rugat rectorul de la ULIM.
Aşa am aflat că suntem ambii, ei şi tînărul ciudat, din acelaşi sat. E cam de vîrsta fratelui Sergiu, dar că mai degrabă îl cunoaşte pe un vecin al lui cu acelaşi nume, că fratele a plecat din sat din clasa a şasea.
La douăsprezece jumătate eram în Chişinău. La Universitatea de Medicină privea derutat în părţi şi nu ştia cum să ajungă acasă. I-a sugerat să meargă ca mine, pe jos, mai ales că avea exerciţiu – a mers recent cu un prieten de la Orhei la Drochia, mai mult de 100 km! – dar tocmai cînd s-a hotărît, a venit un trolebuz rătăcit în cale, a sărit să-l oprească, deoarece ase retrăgea tocmai spre parcul 2, la Botanica.
Şi nu l-am mai văzut, dar nu pot să uit de întîlnirea cu el, Ionel de la Pepeni.