Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soare nu vede…

Am auzit recent pe cineva dintre intelectualii nostri zicind: noi romanii si in special basarabenii sintem evreii acestui sfirsit de secol si de mileniu.

Mi-am amintit atunci de cei aproape un milion de concetateni care sint plecati de acasa: fie printre ai sai peste Prut ori peste Nistru, fie printre straini la Nord, pe platformele petroliere, la taiat paduri ori in minele din Siberia, la Sud in Turcia, Israel ori la sudul sudului in Australia, sint plecati toti pentru a cauta o viata mai buna decit acasa. M-am gindit ca aceasta stare de fapt e o consecinta fireasca a modului nostru ancestral de a fi: am fost intotdeauna prea indiferenti la ce ni se intimpla, prea lasastori si mioritici in fata urgiilor de tot felul, prea lesne am permis veneticilor sa ne conduca si ne-am multumit cu farimiturile de la masa, am crezut astfel ca vom rezista prin cedare, prin flexibilitate si permisivism, am zis si repetat de-a lungul istoriei: capul plecat sabia nu-l taie, dar nu ni se vorbea acasa ori la scoala si despre a doua parte a proverbului: sabia nu-l taie dar nici soarele nu vede capul plecat. Si-acuma, imi zic eu, dupa atita exercitiu in umilinta confratii nostri calatori, daca au plecat, s-au dus oare sa vada soarele pe alte orizonturi pentru ca acolo ar fi liberi s-o faca? Ma tem ca nu, de-atita plecaciune ne-au crescut cocoase-n spate si oriunde ne-am duce doar asta stim sa facem cel mai bine, sa slujim destoinic, de data asta pe stapini mai generosi poate si mai cuminti.

Chiar daca lenesi, mi-am zis, sintem foarte capabili si insusim cu usurinta limbi straine si daca nu ne-au facut curiozitatea si interesul sa invatam cindva o limba de circulatie internationala, ne face acum nevoia de a comunica cu cei pe care ii servim. Mai bine mai tirziu decit niciodata, macar asa, imi ziceam, iesiti din tarc, treziti din somn, ajunsi cu voie ori de nevoie in lume vom invata, spre deosebire de evreii de alta data care invatau ei pe cei pe care intilneau in peregrinarile lor, macar si exploatindu-le slabiciunile ii invatau sa traiasca altfel decit vegetind ca plantele, noi, evreii de azi vom invata noi insine de la cei de aiurea cum se lucreaza cu osirdie si se traieste indestulat, vom invata sa ne comportam civilizat si sa ne simtim liber, vom imprumuta de la straini trasaturi care ne lipseau si nu puteau fi acumulate altfel decit in secole si milenii de existenta in conditiile noastre. Ma gindeam ca ne va prii aceasta peregrinare si, ma mai bucuram comparindu-ne cu evreii de acu doua milenii, ca revolutia tehnica si informationala, globalizarea din timpurile noastre sint conditii care ne usureaza aceasta experinta initiatica si acest exod in cautarea identitatii. Azi poti sa revii oricind acasa la ai tai, ori poti pastra o legatura aproape permanenta cu ei de oriunde: telefonul, televiziunea, internetul sint aproape omniprezente si omnipotente, o comunitate culturala azi poate exista indiferent de granite si de distante, extrapolind am putea spune chiar ca ar fi mai usor si mai recomandabil sa plecam cu totii din calea urgiilor de tot felul in imensele si prietenoasele Canada ori Australie decit sa ne impotrivim sau sa suportam la nesfirsit teroarea externa, aceasta sabie a lui Damocle care atirna de la rasarit ori de oriunde. Acolo am putea sa ne continuam in liniste existenta, am fi liberi sa cultivam vita de vie si sa pastram cultul lui Bahus, sa crestem porumb pentru mamaliga si oi ori vaci pentru lapte si brinza.

Dar asa s-a intimplat ca chiar zilele astea am avut curiozitatea si curajul sa sar peste un zid pe linga care treceam zilnic si ma intrebam doar ce se ascunde dupa el. Am descoperit un imens cimitir, un tintirim fara cruci, cu inscriptii ciudate intr-o limba ininteligibila, placi de mormint cu nume straine onomasticii noastre, un cimitir evreiesc – parasit.

E usor sa-ti imaginezi, pentru ca fiecare a vazut, un mormint uitat si neingrijit, dar un cimitir intreg intins pe citeva zeci de hectare, devastat si ruinat, cu mii si mii de lespezi de piatra rasturnate, amestecate cu pamint, copaci, si arbusti, crescute cu iarba si muschi, asta trebuie vazut doar pentru ca nu incape in imaginatie, e un tablou zguduitor.

Mi-am amintit atunci de evrei si de ai mei, de cei care au plecat si de cei care vor sa plece in lume, de cei care mor si vor mai muri departe de casa, printre straini, si m-am intrebat ca trezit dintr-un somn cu cosmaruri: dar ce facem cu mortii nostri, cum ramine cu mormintele si cimitirele, pe ele unde le ducem, cui le lasam?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: