Jurnal de grevist al foamei

Marţi,6 aprilie 2004

După decizia Consiliului Coordonator al Audiovizualului de a păstra interdicţia de emisie pentru mediile municipale care au fost forţate să-şi suspende emisia cu exact două luni în urmă, am decis şi eu să mă solidarizez cu colegii de redacţie (foşti şi, poate, viitori, am colaborat cu radio Antena C mai mult de trei ani, pînă în iunie 2003, cînd în urma presiunilor de sus a fost suspendată o emisiune a mea „Hyde Park” şi am plecat în semn de protest), am declarat greva foamei alături de alţii care au avut curajul să protesteze în acest fel încă de la începutul lunii aprilie. De fapt chiar în februarie, cînd discutam despre formele de protest în apărarea libertăţii cuvîntului am propus greva foamei şi eram dispus să fac asta primul, dar am fost oprit pe bună dreptate – iniţiativa trebuia să pornească de la cei din interior, să se vadă la ei întîi: unitate, hotărîre, curaj. Atunci era prematuri, acum este exact momentul necesar. Scriu în agenda mea:

Protestez ca cetăţean, consumator de presă împotriva cenzurii de stat, cer libertate de expresie şi dreptul la informare echidistantă. Vreau să fie re-deschise cele două posturi cît mai repede şi altă dată să nu mai fie persecutate pentru motive minore, neimportante. Chiar cer direct şi răspicat membrilor CCA să demisioneze dacă nu pot tăia acest nod gordian şi dacă recunosc că în trei ani de activitate a lor spaţiul herzian al ţării, patrimoniul nostru de frecvenţe a fost vîndut sau dat gratis străinilor, iar posturile locale au fost strangulate sistematic. Spre deosebire de fetele de la Antenă care stau în redacţie pe nişte paturi pliante, iar cei de la Euro TV s-au instalat în studio, eu m-am oprit chiar pe scările instituţiei care, cred eu, e cea mai implicată şi vinovată de situaţia creată. În faţa CCA-ului erau mai mulţi poliţişti încă de la şedinţa de dimineaţă, după ce s-a dus presa curioasă şi colectivele zgomotoase au plecat cu pancartele, cu mine au mai rămas doi poliţişti. La început un şef al lor era derutat şi încerca să mă convingă că trebuie să-mi autorizeze cineva protestul, chiar a pus pe un subaltern să scoată inscripţia „Greva foamei” lipită sub geam. Dar ce de pe geanta mea, chiar dacă mi-a rămas tot de la colegii protestatari, a devenit proprietatea mea şi nu puteau să mi-o ia pentru că ţineam geanta în mănă. La fel şi panglica tricoloră pe care am scris acelaşi mesaj despre foame şi data la care am început prostestul. Am pus-o pe gură dar îmi era incomod să vorbesc cu lumea şi am urcat-o pe frunte. Cei doi poliţişti se interesează cît am de gînd să rămîn apoi se îndepărtează şi transmit informaţia şefilor prin staţia de radio. Apoi revin, nu din curiozitate, ci pentru că au ordin să nu-şi rupă ochii de pe mine. De cîte ori se vobeşte ceva de „la centru” ei se îndepărtează iar ca să ascundă cu grijă dispoziţiile de mine. În primele ore aşteptăm cu toţii ordinul să fiu luat pe sus. Astfel de ordin nu se dă, măcar că uneori rămîn chiar singur cu ei doi. Le dau să citească din ziarele mele, trece cineva şi îmi lasă nişte integrame – le împart şi cu ei.

Am constatat în două zile de protest pe strada Eminescu la nr. 28 că singurii curioşi şi curajoşi care vor să ştie de ce protestez au fost rusofoni. Nu cred că cei ce înţeleg bine româna se mulţumeau cu informaţia scrisă mare „Greva foamei” pe o coală de hîrtie prinsă de geantă şi acelaşi mesaj scris mai mărunt pe bandana tricoloră de pe frunte, moldovenii mei se ruşinau, se temeau sau le era lehamite să întrebe mai mult. Această gnoranţă sau teamă de a ieşi în faţă ne caracterizează. Aşa a trecut pe lîngă mine fără să întoarcă privirea Anatol Bîrsa din aparatul CCA-ului, a doua zi cînd venea la serviciu, n-a mai putut să mă evite aşa că „s-a întreţinut” cu jumătate de gură şi distant cu mine. Au mai fost „curajoşi” din ăştia care treceau pe sub gard şi se făceau că nu mă văd, sau plecau foarte repede ca să nu fie văzuţi cumva în compania „leprosului” de mine. Alţii, din contra, încercau să mă convingă că pierd timpul degeaba.
Ion Mihailo, preşedintele CCA, mă asigura că sînt victima unor intrigi politice, a doua zi chiar avea convingerea că unii dintre grevişti sînt remuneraţi de unii actori politici pentru a protesta. L-am întrebat dacă nu e şi el personaj activ şi conştient în acest joc sau doar marionetă, pentru că dă dovată de multă iniţiativă demnă de cauze mai bune. S-a înfuriat şi tremura. Mereu încerca să inducă ideea că de vină sînt doar patronii iresponsabili despre care bine am scris ceva timp în urmă. Eu poate sînt în drept să vorbesc despre asta pentru că ştiu problemele din interior, dar el, care a „păcătuit” de atîtea ori numai în ultima vreme, el insistă să le dea lecţii altora?!
Arhip Cibotaru, veteranul CCA-ului, era sigur că sînt un june corupt şi doar ironiza pe seama revendicărilor mele. Nu se consideră parte din maşina de vot a partidului, mă asigura că votează conform conţiinţei sale şi că nu e vina lui că audiovizualul autohton e anemic. Mi-a promis în sfîrşit că îmi găseşte ceva de lucru, dar să nu fac scandal în redacţiile unde o să mă recomande. Nişte foşti combatanţi, oameni simpli de la ţară care au venit în primele ore să vadă ce se întîmplă, reclamau insistent închiderea puzderiei de posturi ruseşti.
Ion Prigorschi, alt membru CCA, unul numit printre ultimii, se lăuda că au încercat să închidă Eho Moskvî, dar nu spunea că motivele erau altele, nu pentru că vorbeşte exclusiv ruseşte, ca multe altele.

Nenicul declară că mă urmăreşte de mult timp, chiar el a monitorizat emisiunea mea nocturnă înainte de a fi închisă şi cu votul lui s-a ajuns la suspendarea Hyde Park-ului radiofonic. Zice că îmi citea din SUA ziarul electronic, că a stat la fiică-sa jumătate de an şi de acolo intra la mine întîi ca să se informeze despre evenimentele din ţară. Îi spun că degeaba a stat în America atîta timp dacă a trecut prin ţara libertăţii ca lebăda prin apa lacului, n-a înţeles nimic din regulile democraţiei americane.

Cîteva ore după şedinţa CCA-ului încă mai vin echipe de ziarişti să filmeze declaraţiile lui Mihailo, el îi refuză plictisit sau iritat şi ei pleacă plescăind din buze. Catea Frunză şi un coleg al ei care citeşte ştiri în jurnalele de limbă rusă sînt mai insistenţi: „Dacă nu ne daţi interviu o să fim iar sunaţi şi întrebaţi de ce nu respectăm deontologia profesională şi pluralismul de opinii”, înţeleg că în primul lor reportaj despre un eveniment care a început cu o săptămînă în urmă au filmat şi „victimele comunizmului”, pe greviştii înfometaţi. Dar de ce insistă să aibă opinia lui Mihailo cînd sînt atîţia alţi membri CCA care ar vorbi cu plăcere la microfon şi ar avea acelaşi mesaj, verificat! Se pare că mai sigur şi verificat e totuşi fostul director al studioului Chişinău al Companiei „MIR”… Cei de la M1 şi colegii lor de la ORT, Pervîi canal nu manifestă nici un interes pentru protestul meu, pentru persoana mea, nici măcar unul omenesc, nejurnalistic.

Înspre seară cei doi poliţişti sînt înlocuiţi de doi carabineri şi un al treilea – poliţist vorbăreţ: trei la unul. Oricum, se comportă nesperat de respectuos şi deschis. Poliţistul gradat, care e un fel de şef de patrulă, refuză speriat să ia ziare sau integrame de parcă îi propun ceva indecent. Cînd află că ceilalţi colegi ai lui nu s-au temut, acceptă. Mă roagă mereu să plec măcar la şapte că au de patrulat pînă la 12 noaptea. Discutăm. Mă asigura că sînt accidente cazurile de abuz ale poliţiştilor pe care i le-am povestit pe scurt, totuşi, dacă i s-ar comanda să fiu luat pe sus el ar executa. Aşa au zis şi ceilalţi, invocînd obligaţiile de servici. Constat în glas că asta e diferenţa mare dintre noi. Nu cred că a înţeles vreunul. Seara la şapte, după ce au plecat toţi, dar nu mai devreme, cum încearcă să mă determine şmecherul de poliţist, plec însoţit o bucată de drum de poliţist şi escorta lui. Îmi întoarce integramele. N-a putut să dezlege nici una pînă la capăt. Ştie cum se extrag iniţialele dintr-un nume, ştie că un „cuvînt secret” e „parolă”, dar îi era sugerată prima literă, deci a fost uşor; la definiţia „îngrijită” răspunde sincer, basarabeneşte „cătată”, astfel află că „dumbrava” e „pădurice”, dar nu a reuşit să înveţe un sinonim neaoş pentru simplul cuvînt „necesitate” pe care, însă, pariez că nu-l foloseşte în vorbirea curentă, chiar dacă i-ar cam „trebui”. Despre „stele” crede că-s „astre” în schimb ştie sigur că la „stomatolog” se tratează „dinţii”. Omul în uniformă mai ştie care sînt cele mai cunoscute „păsări vorbitoare”, că „generalul” se vrea „mareşal”, că „bar” şi „restaurant” sînt „localuri cu băuturi”, dar despre „grozăvii” nu ştie că mai sînt numite şi „orori”, nici n-a reuşit să deducă asta, chit că aflase deja trei litere. La fel îi cam lipsea cultura generală minimă necesară pentru a deduce litera din mijloc la un cuvînt din trei litere cu definiţia „cîntece elogioase”. S-a cam grăbit să scrie „bortă” în loc de „petec” pe cele cinci pătrăţele de sub definiţia „cusut peste gaură”. În concluzie – un poliţist obişnuit, bine că a renunţat la timp că putea să se accidenteze.

Miercuri, 7 aprilie

Azi merg cu jurnaliştii protestatari să pichetăm preşedinţia. Măcar pentru nimicfacere este vinovată şi instituţia asta, aşa mai ieşim în stradă, nu stăm în studiouri. Sînt singurul dintre cei care fac greva foamei, celalţi nu mai pot să se deplaseze fără riscuri, am rămas astă noapte cu fetele la radio şi am observat cît de greu suportă foamea. A ieşit parcă întîmplător Valeriu Reniţă, purtătorul de cuvînt al preşedintelui, s-a apropiat să ne întrebe de ce strigăm „Ruşine!”?

Pînă la el l-am ruşinat pe consilierul „special” Mocanu, acela ne-a ignorat. Lui Reniţă i-am spus că îmi e ruşine de ziaristul din el care pactizează cu un regim antidemocratic şi criminal. El a sărit să mă informeze că îi e ruşine de ziaristul din mine, care promova în emisiunile sale radiofonice fascismul. Ina Coreţchi de la Europa Liberă şi alţi ziarişti aveau reportofoanele incluse şi l-am avertizat că pentru aceste cuvinte ar putea să răspundă penal. El părea foarte sigur şi a zis că vom continua discuţia în instanţa de judecată. Încerca să-i intimideze pe protestatari cu întrebări încuietoare despre contractele lor de muncă. Eram gata să-i amintesc că cinci săptămîni cît am lucrat la ziarul patronat de el „Sens” n-am avut contract de muncă şi asta era problema mea, deci n-ar trebui nici acum să preocupe astfel de probleme preşedinţia şi nici pe purtătorul ei de cuvînt, dar felul cum vorbeau tînguios greviştii şi cum îl implorau să facă ceva pentru cei care se chinuie de foame, de asemenea lipsa lor de reacţie la atacul calomnios care îi viza şi pe ei m-a făcut să renunţ. Oricum, omul venit cu texte pregătite din timp avea pentru mine replica scurtă cu instanţa. Din cîţi jurişti am consultaţi pînă acum unul îmi zice că merită să pierd bani, timp şi nervi ca să-l penalizez, altul zice că Reniţă nu a spus nimic grav. Oamenii noştri par să se fi obişnuit deja cu anormalitatea…

După masă merg iar la CCA. Aflu de la ei că statutele mediilor municipale au fost înregistrate. Nu prea cred că e se va rezolva curînd problema, pot să constate acum că ele nu mai sînt succesoare de drept şi că vor trebui să participe la concursul general de licenţe pentru emisie. Sau va fi amînată la nesfîrşit şedinţa de CCA, nu se va întruni cvorum… Dacă s-au încumetat marţi să scrie depeşă la Strasbourg ca să-l anunţe pe Walter Schvimmer că a fost pînă acum prost informat, în loc să permită reluarea emisiei la cererea miilor de cetăţeni, a colectivelor de ziarişti, a misiunilor diplomatice de la Chişinău e puţin probabil să se rezolve uşor problema. E prea mare miza. Sînt prea importante pentru ei posturile acestea sau nu-şi dau seama de gravitatea situaţiei şi înseamnă că am ajuns, cum a vrut Voronin, Cuba Europei şi el al doilea Lukaşenko.

Am cerut de acasă ceai dulce, chiar dacă nu mi-e deloc foame după 30 de ore nemîncate. Am de gînd să rezist mult, nu vreau să mă ia salvarea după prima săptămînă.

Nici pînă la închiderea programului n-au venit directorii posturilor să aducă actele la CCA. Au venit în schimb cîţiva ziarişti zgomotoşi de la Antena C care l-au exasperat pe Mihailo cu întrebări directe, maliţioase. Ei declară că nu renunţă la greva foamei pînă nu vor avea convingerea că emisia va fi inevitabilă. Eu totuşi merg în seara asta acasă. O să mă spăl şi o să-mi schimb hainele pentru cazul că de mîine va trebui să revin la viaţa normală. E totuşi posibil.

Joi, 8 aprilie

Am rezistat tentaţiilor, chiar nu mi-a fost foame nici noaptea, nici dimineaţă. Sînt primul la CCA. Toţi mă asigură că problema e ca şi rezolvată – la 11 e şedinţă. Poliţiştii noi de azi mă sfătuie să nu mă aşez pe trepte „că nu e estetic”. Am rămas nemişcat pentru că legea nu-mi interzice să stau pe o sticlă de apă, inestetic, pe stradă sau treptele unei instituţii publice. Vine un nene ciudat care zice că a ţinut foame acasă din chiar prima zi, acum a trecut într-a doua săptămînă, e cu bagaje şi papuci de casă. A vrut să rămînă la Euro TV apoi la Antena C, nu l-au lăsat. Nici la CCA nu-l lasă nimeni. E cam neras dar acesta nu e motiv să opreşti un cetăţean să intre într-o instituţie publică. Nici la toaletă nu se mai poate, nici la secretariat cu un document oficial.

Am decis să înregistrez la ei ca sesizare rezultatul monitorizării de o săptămînă a cîtorva posturi radio şi TV autohtone de către voluntari de la ONG Hyde Park, organizaţia pe care o prezidez din ziua cînd ascultătorii mei au decis să ne asociem pentru a ne proteja trepturile. Am constatat că audiovizualul nostru este în pericol, că majoritatea posturilor încalcă legislaţia şi că aproape nu poţi găsi la radio sau tv un post cu emisiuni proprii, în limba oficială a statului. Ceream rezolvarea urgentă a problemei, altfel vom trece la proteste stradale ca să cerem demisia Consiliului. Pentru asta chiar am început să colectăm semnături, un fel de vot de blam CCA-ului într-un caiet negru unde s-au adunat deja cîteva sute de adeziuni de la persoane fizice şi juridice. Abia după şedinţă am putut să ajung la secretariat cu sesizarea.

La şedinţă poate intra oricine, că doar e publică, cu excepţia protestatarilor, de parcă ei nu sînt nici jurnalişti şi nici măcar cetăţeni cu drepturi egale. La barul de vizavi cer permisiunea să merg la toaletă, unul glumeţ, după ce citeşte mirat inscriţia de pe frunte, mă întreabă dacă nu vreau să mănînc ceva mai întîi, îi mulţumesc şi promit că o să vin altă dată pentru asta. În mai puţin de o oră au ieşit toţi încruntaţi, s-a votat totuşi unanim pentru reluarea emisiei. Nişte ziariste de limbă rusă insistă să afle imediat dacă renunţăm la greva foamei. Eu declar pentru mine că GATA!

Emisia a fost reluată abia peste o săptămînă, la 16 aprilie. Ziariştii au simţit nevoia să comunice imediat cu ascultătorii, la fel ca şi în ultimile zile cînd au aflat că vor fi închişi. Totuşi vorbesc mai mult ei la microfon, n-au răbdare şi curiozitate să asculte opinia oamenilor.

Am depus la redacţie în chiar ziua de 16 o felicitare din partea mea şi a organizaţiei, îmi exprimam speranţa că problemele pe care le-au avut îi va determina să accepte şi să lupte pentru redeschiderea Hyde Park-ului nocturn sau cel puţin vor face ei nişte emisiuni similare, ca să-şi dovedească grija pentru ascultător. Deocamdată nu am nici un semn că mesajul a fost ascultat şi că va avea ecou favorabil.

Protestul meu alături de ei mi-a folosit doar mie. Degrabă se împlineşte un an de cînd n-am mai putut să vorbesc liber la microfoanele din radio. Ascultătorii lor şi foştii mei ascultători, acum colegi de organizaţie mă conving să marcăm această aniversare protestînd. De data asta la uşa instituţiei media care îşi aminteşte de public mult prea rar.

Recuperat din arhivă…

http://web.archive.org/web/20040806051536/http://www.yam.ro/articles/2004/aprilie/20/1.html

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: