Am fost la ţară… şi e jale

Vin de la Pepeni, aşa se numeşte satul meu de baştină. Acolo am petrecut iarna şi întîmpinat primăvara. La 1 martie au fost acolo o înmormîntare, o cununie şi un botez. Ultimele două activităţi zice lumea că e în aceeaşi familie, cu acelaşi cuplu, pe care copilul i-a forţat să şi legalizeze relaţia rodnică).

După ce am dus-o pe bunica Paraschiţa la groapă (eram  unul dintre gropari) la casa nunţilor (se pare că e proprietate a fostului primar – Nicolae Glib, cunoscut interpret de muzică populară) de peste drum a început să cînte muzica.

Cît săpam în ajun am auzit foarte multe despre viaţa satului, despre poliţistul corupt şi planurile măreţe ale noului primar, Dorin, despre tradiţiile locului. N-am avut unde şi cum să mi le notez, dar impresia generală e cea din titlu.

O să merg tot mai rar încolo, întîi pentru că mama mă probozeşte mereu să mă rad şi tund, că tata îmi zice să-mi fac cruce la praznic şi să zic bodaproste cînd iau pomană, că unchiul neînsurat mă bate la cap că e rău să ajungi la 40 fără avere şi la 50 fără ceva (cineva)  în urmă.

Am hotărît să-mi las şi eu corpul (cînd o fi să mor) unei şcoli locale de medicină pentru exerciţii (după exemplul lui moş Gheorghe Briceag de la Bălţi) , dar mă întreb cine o să poată impune această voinţă a mea?

Reclame