Am restabilit un text de arhivă, are peste 14 ani vechime!

Iată ce mi se întîmpla în noiembrie 2003

=============================

November 09, 2003

150 de minute dupa gratiiĪn cele două zile cīt a durat īntrunirea de la Chişinău a miniştrilor de externe din Consiliul Europei am participat la protestele iniţiate de uniunile de creaţie din Moldova.
Īn prima zi, pe 5 noiembrie, a fost neaşteptat de lesne să ajungem de la teatrul Eminescu, unde ne-am adunat de pe la nouă, īn Piaţa Marii Adunări Naţionale, acolo erau nesperat de puţini poliţişti, am scandat ce-am vrut şi cīt de tare am putut. Nu ne-a auzit nimeni sau cel puţin n-a ieşit nimeni pīnă la ora 12 de la Guvern să vorbească cu noi, dar nici nu ne-am făcut iluzii. A doua zi īnsă lume şi presă a venit mai puţină, īn locul celor absenţi erau mulţi poliţişti şi securişti. La īnceput dădeau tīrcoale şi ne numărau, apoi au venit cu toţii aproape, ne filmau, ne scrutau sfidător. Unul mai gras şi mai mare īn grad, maiorul Vieru, s-a apropiat de organizatori să-i roage să strīngă pancartele, cică e rugămintea căruiva dintre miniştri.
S-a renunţat la deplasarea spre casa guvernului, dar a īnceput īn schimb scandarea de slogane şi replici din spectacole. Se făcea zgomot, se fluiera şi huiduia. Eu am īnceput a defila pe treptele din faţa Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” ca să nu īngheţ de frig şi ca să mi se vadă pancarta pe ambele părţi: una cu un afiş la un spectacol după „Procesul” de Kafka, reprezentīnd un om cu botniţă, şi, pe verso, mesajul – Jos cenzura! Am scos şi vatmanul pe care colectam autografe pentru instalarea bustului Rebreanu pe Aleea Clasicilor. Eram oprit din cīnd īn cīnd de manifestanţii curioşi ca să semneze şi ei.
După manifestaţie am strins pancartele şi am pornit spre casă. Din staţia de troleibuz m-au prins ciţiva indivizi dubiosi, unii īmbrăcaţi īn civil, alţii cu uniforme de politişti. M-au rugat să merg cu ei sau macar să stau puţin să vorbim. Le-am spus cum mă numesc, unde, cīnd m-am născut şi am zis că mă grăbesc. Trei minute doar, repeta unul ca un papagal. Apoi au vrut să semnez un proces verbal īn care să dau explicaţii. Am refuzat să scriu şi să semnez ceva. Mă īntreba mereu de ce nu vreau să merg pīnă la secţie să fac nişte declaraţii, şi aveam un singur răspuns, mă grăbesc. Chiar dacă i-am cerut, nu s-a prezentat cel care insista şi nici nu-mi explica exact ce vrea de la mine. I-am zis să scrie că refuz să comunic cu ei, să mă cheme prin citaţie. Alţii, tot īn staţie, īl acostaseră pe dl prof Iacob Golovcă, a participat şi el la protest şi pleca şi el spre casă. I se īntocmea proces verbal. Am rămas să văd dacă moşul cīrtitor va semna hīrtia. S-au apropiat pe rīnd o jurnalistă de la AP Flux şi şeful mare al poliţiştilor. Atmosfera se īncingea pentru că noi contestam acţiunile lor, fata īncerca să le ceară explicaţii, iar un jurist cunoscut care trecea pe acolo ne sfătuia să le facem hatīrul ca să nu complicăm situaţia. Maiorul Vieru n-a mai aşteptat mult şi a dat ordin să fiu luat pe sus, cu dubiţa la o secţie de poliţie.
Acolo m-au pus să explic ce făceam pe scări la Teatrul Naţional şi, īn ajun, īn PMAN. Am scris că protestam din solidaritate cu artiştii. Au fixat totul īn registre, cataloage şi rapoarte, mi-au luat pancartele, şi mi-au dat o copie a procesului-verbal de „depestare şi redecare”. Īn cel mai agramat document văzut de mine scrie greşit că la 11,55 (de fapt era trecut de 12 cīnd s-a terminat mitingul) „au fost de pestate şi redicate de la cet. Brega Oleg Ion a.n. 1973 Pentru contravenţii administrative, următoarele lucruri: un vatman cu diferite inscripţii şi scălituri (colecţia de autografe de la personalităţi culturale), un lozung din trei foi A4 lipit cu scoci (degeaba i-am explicat că e format A3), un lozung de cardon lepit de un liaţi cu inscripţii jos cenzura.” Băiatul, care zicea că e de la Cubolta, līngă Bălţi, m-a asigurat că nu e confiscare, ci doar „redecare” de obiecte „pīnă clarificarea cu caz”. A semnat indescifrabil, mi-a dat şi mie o copie scrisă tot de el, fidel, cu aceleaşi erori, şi m-a lăsat singur.
M-au ţinut īnchis două ore, timp īn care am īngheţat de frig şi a trebuit să inhalez miazmele de acolo şi fumul lor de ţigară, degeaba scria pe uşă că fumatul e interzis acolo. Am putut să văd cum sīnt trataţi cetăţenii reţinuţi de poliţie la o secţie din chiar centrul capitalei. Se plīngeau nişte tineri că e frig şi ei nu sīnt īmbrăcaţi bine, că nu sīnt hrăniţi, nu au apă īn cuşca de gratii, nu au voie să sune acasă, nu li se explică ce vină au. Am luat un număr de telefon de la unul dintre ei cu vīnătaie sub ochi şi am promis să-i anunţ pe ai lui cīnd ies de acolo. Mi se părea firesc să ies foarte repede. După ce am mers la tualeta neīngrijită şi am văzut de unde vine mirosul urīt, am trecut pe līngă nişte celule cu uşi de fier cu doar un vizor mic, rotund, m-au cam trecut fiorii şi m-am gīndit că nu prea sīnt liber, cum īmi place ades să mă declar. Din spatele uneia dintre uşi mă privea un ochi mare, flămīnd şi mă implora sau soma ceva, n-am avut curaj să stau, să aud ce vrea. Altul, din cuşca de fier līngă care stăteam şi eu īn aşteptare, mă ruga să-i aduc apă. L-am īntrebat pe maiorul gras Vieru dacă pot să faca asta şi mi-a zis răstit că nu. L-am luat la īntrebări despre tratamentul faţă de oamenii ăştia şi el ba se scuza că nu e treaba lui, că sīnt beţivi, narcomani, criminali. Pīnă la urmă mi-a īnchis gura că „sīnt la poliţie şi trebuie să fac ce zice el, acolo el pune īntrebări!”
M-a sunat o jurnalistă īntīrziată de la Reporter MD ca să afle unde mai sīntem. I-am zis că protestul e gata, dar că poate să scrie despre problema mea. Părea interesată şi a cerut detalii, i-am zis să īntrebe fata de la Flux, care a fost martor la reţinere. Aveam să aflu apoi că numai pe http://www.reporter.md a fost o ştire despre problemele cu poliţia, cei de la urmă au fost cei dintīi…
M-au scos pe la două jumate şi m-au dus la judecată. Dar a trebuit să ghicesc acest lucru, nu mi se spunea nimic exact.
La judecătoria Centru am putut să citesc īn dosar cīteva mărturii īn rusă ale celor care lucrau īn preajmă sau doar treceau şi au asistat involuntar la proteste. Fie că sīnt foarte mulţi ruşi īn oraşul ăsta, fie că doar ei au vrut să scrie despre noi… Judecătorul asculta cu sunet mare „Russkoie radio”, ca şi cei din maşina poliţiei care m-a adus. N-am mai făcut publică observaţia asta ca să nu supăr judecătorul. A fost atīt de drăguţ că mi-a propus să citesc propriu-mi dosar fabricat īn două ore…
Sīnt acuzat că am participat la proteste neautorizate, conform art 174 prim… Am zis că am nevoie de avocat şi judecatorul, parcă uşurat, a fixat o nouă şedinţă de judecată pentru 13 nov, ora 8.30. Fie că se grăbea, fie că vroia să mă ajute, dar chiar el m-a īntrebat dacă sīnt dispus să mă apăr singur sau nu. Poliţiştii care mă īnsoţeau n-au zis nici da, nici ba. Au acceptat să lase „corpurile delicte”, pancartele mele īn birou la judecător, şi am ieşit. Mi-a zis cel de la Cubolta că o să vină şi el la proces joia cealaltă. L-am īntrebat dacă sīnt liber şi mi-a zis parcă vinovat – da… Ştia el că „trei minute”, cīt mă asigura la īnceput că va dura „discuţia noastră”, la poliţie poate dura şi trei ore, trei săptămīni, trei ani sau chiar trei vieţi omeneşti… după gratii.
Cum să-i mai iubeşti sau respecţi după asta? Cum să mai ai īncredere īn poliţia naţională?
Iese că „моя милиция их бережёт!”