Jurnal de grevist al foamei

Marţi,6 aprilie 2004

După decizia Consiliului Coordonator al Audiovizualului de a păstra interdicţia de emisie pentru mediile municipale care au fost forţate să-şi suspende emisia cu exact două luni în urmă, am decis şi eu să mă solidarizez cu colegii de redacţie (foşti şi, poate, viitori, am colaborat cu radio Antena C mai mult de trei ani, pînă în iunie 2003, cînd în urma presiunilor de sus a fost suspendată o emisiune a mea „Hyde Park” şi am plecat în semn de protest), am declarat greva foamei alături de alţii care au avut curajul să protesteze în acest fel încă de la începutul lunii aprilie. De fapt chiar în februarie, cînd discutam despre formele de protest în apărarea libertăţii cuvîntului am propus greva foamei şi eram dispus să fac asta primul, dar am fost oprit pe bună dreptate – iniţiativa trebuia să pornească de la cei din interior, să se vadă la ei întîi: unitate, hotărîre, curaj. Atunci era prematuri, acum este exact momentul necesar. Scriu în agenda mea:

Protestez ca cetăţean, consumator de presă împotriva cenzurii de stat, cer libertate de expresie şi dreptul la informare echidistantă. Vreau să fie re-deschise cele două posturi cît mai repede şi altă dată să nu mai fie persecutate pentru motive minore, neimportante. Chiar cer direct şi răspicat membrilor CCA să demisioneze dacă nu pot tăia acest nod gordian şi dacă recunosc că în trei ani de activitate a lor spaţiul herzian al ţării, patrimoniul nostru de frecvenţe a fost vîndut sau dat gratis străinilor, iar posturile locale au fost strangulate sistematic. Spre deosebire de fetele de la Antenă care stau în redacţie pe nişte paturi pliante, iar cei de la Euro TV s-au instalat în studio, eu m-am oprit chiar pe scările instituţiei care, cred eu, e cea mai implicată şi vinovată de situaţia creată. În faţa CCA-ului erau mai mulţi poliţişti încă de la şedinţa de dimineaţă, după ce s-a dus presa curioasă şi colectivele zgomotoase au plecat cu pancartele, cu mine au mai rămas doi poliţişti. La început un şef al lor era derutat şi încerca să mă convingă că trebuie să-mi autorizeze cineva protestul, chiar a pus pe un subaltern să scoată inscripţia „Greva foamei” lipită sub geam. Dar ce de pe geanta mea, chiar dacă mi-a rămas tot de la colegii protestatari, a devenit proprietatea mea şi nu puteau să mi-o ia pentru că ţineam geanta în mănă. La fel şi panglica tricoloră pe care am scris acelaşi mesaj despre foame şi data la care am început prostestul. Am pus-o pe gură dar îmi era incomod să vorbesc cu lumea şi am urcat-o pe frunte. Cei doi poliţişti se interesează cît am de gînd să rămîn apoi se îndepărtează şi transmit informaţia şefilor prin staţia de radio. Apoi revin, nu din curiozitate, ci pentru că au ordin să nu-şi rupă ochii de pe mine. De cîte ori se vobeşte ceva de „la centru” ei se îndepărtează iar ca să ascundă cu grijă dispoziţiile de mine. În primele ore aşteptăm cu toţii ordinul să fiu luat pe sus. Astfel de ordin nu se dă, măcar că uneori rămîn chiar singur cu ei doi. Le dau să citească din ziarele mele, trece cineva şi îmi lasă nişte integrame – le împart şi cu ei.

Am constatat în două zile de protest pe strada Eminescu la nr. 28 că singurii curioşi şi curajoşi care vor să ştie de ce protestez au fost rusofoni. Nu cred că cei ce înţeleg bine româna se mulţumeau cu informaţia scrisă mare „Greva foamei” pe o coală de hîrtie prinsă de geantă şi acelaşi mesaj scris mai mărunt pe bandana tricoloră de pe frunte, moldovenii mei se ruşinau, se temeau sau le era lehamite să întrebe mai mult. Această gnoranţă sau teamă de a ieşi în faţă ne caracterizează. Aşa a trecut pe lîngă mine fără să întoarcă privirea Anatol Bîrsa din aparatul CCA-ului, a doua zi cînd venea la serviciu, n-a mai putut să mă evite aşa că „s-a întreţinut” cu jumătate de gură şi distant cu mine. Au mai fost „curajoşi” din ăştia care treceau pe sub gard şi se făceau că nu mă văd, sau plecau foarte repede ca să nu fie văzuţi cumva în compania „leprosului” de mine. Alţii, din contra, încercau să mă convingă că pierd timpul degeaba.
Ion Mihailo, preşedintele CCA, mă asigura că sînt victima unor intrigi politice, a doua zi chiar avea convingerea că unii dintre grevişti sînt remuneraţi de unii actori politici pentru a protesta. L-am întrebat dacă nu e şi el personaj activ şi conştient în acest joc sau doar marionetă, pentru că dă dovată de multă iniţiativă demnă de cauze mai bune. S-a înfuriat şi tremura. Mereu încerca să inducă ideea că de vină sînt doar patronii iresponsabili despre care bine am scris ceva timp în urmă. Eu poate sînt în drept să vorbesc despre asta pentru că ştiu problemele din interior, dar el, care a „păcătuit” de atîtea ori numai în ultima vreme, el insistă să le dea lecţii altora?!
Arhip Cibotaru, veteranul CCA-ului, era sigur că sînt un june corupt şi doar ironiza pe seama revendicărilor mele. Nu se consideră parte din maşina de vot a partidului, mă asigura că votează conform conţiinţei sale şi că nu e vina lui că audiovizualul autohton e anemic. Mi-a promis în sfîrşit că îmi găseşte ceva de lucru, dar să nu fac scandal în redacţiile unde o să mă recomande. Nişte foşti combatanţi, oameni simpli de la ţară care au venit în primele ore să vadă ce se întîmplă, reclamau insistent închiderea puzderiei de posturi ruseşti.
Ion Prigorschi, alt membru CCA, unul numit printre ultimii, se lăuda că au încercat să închidă Eho Moskvî, dar nu spunea că motivele erau altele, nu pentru că vorbeşte exclusiv ruseşte, ca multe altele.

Nenicul declară că mă urmăreşte de mult timp, chiar el a monitorizat emisiunea mea nocturnă înainte de a fi închisă şi cu votul lui s-a ajuns la suspendarea Hyde Park-ului radiofonic. Zice că îmi citea din SUA ziarul electronic, că a stat la fiică-sa jumătate de an şi de acolo intra la mine întîi ca să se informeze despre evenimentele din ţară. Îi spun că degeaba a stat în America atîta timp dacă a trecut prin ţara libertăţii ca lebăda prin apa lacului, n-a înţeles nimic din regulile democraţiei americane.

Cîteva ore după şedinţa CCA-ului încă mai vin echipe de ziarişti să filmeze declaraţiile lui Mihailo, el îi refuză plictisit sau iritat şi ei pleacă plescăind din buze. Catea Frunză şi un coleg al ei care citeşte ştiri în jurnalele de limbă rusă sînt mai insistenţi: „Dacă nu ne daţi interviu o să fim iar sunaţi şi întrebaţi de ce nu respectăm deontologia profesională şi pluralismul de opinii”, înţeleg că în primul lor reportaj despre un eveniment care a început cu o săptămînă în urmă au filmat şi „victimele comunizmului”, pe greviştii înfometaţi. Dar de ce insistă să aibă opinia lui Mihailo cînd sînt atîţia alţi membri CCA care ar vorbi cu plăcere la microfon şi ar avea acelaşi mesaj, verificat! Se pare că mai sigur şi verificat e totuşi fostul director al studioului Chişinău al Companiei „MIR”… Cei de la M1 şi colegii lor de la ORT, Pervîi canal nu manifestă nici un interes pentru protestul meu, pentru persoana mea, nici măcar unul omenesc, nejurnalistic.

Înspre seară cei doi poliţişti sînt înlocuiţi de doi carabineri şi un al treilea – poliţist vorbăreţ: trei la unul. Oricum, se comportă nesperat de respectuos şi deschis. Poliţistul gradat, care e un fel de şef de patrulă, refuză speriat să ia ziare sau integrame de parcă îi propun ceva indecent. Cînd află că ceilalţi colegi ai lui nu s-au temut, acceptă. Mă roagă mereu să plec măcar la şapte că au de patrulat pînă la 12 noaptea. Discutăm. Mă asigura că sînt accidente cazurile de abuz ale poliţiştilor pe care i le-am povestit pe scurt, totuşi, dacă i s-ar comanda să fiu luat pe sus el ar executa. Aşa au zis şi ceilalţi, invocînd obligaţiile de servici. Constat în glas că asta e diferenţa mare dintre noi. Nu cred că a înţeles vreunul. Seara la şapte, după ce au plecat toţi, dar nu mai devreme, cum încearcă să mă determine şmecherul de poliţist, plec însoţit o bucată de drum de poliţist şi escorta lui. Îmi întoarce integramele. N-a putut să dezlege nici una pînă la capăt. Ştie cum se extrag iniţialele dintr-un nume, ştie că un „cuvînt secret” e „parolă”, dar îi era sugerată prima literă, deci a fost uşor; la definiţia „îngrijită” răspunde sincer, basarabeneşte „cătată”, astfel află că „dumbrava” e „pădurice”, dar nu a reuşit să înveţe un sinonim neaoş pentru simplul cuvînt „necesitate” pe care, însă, pariez că nu-l foloseşte în vorbirea curentă, chiar dacă i-ar cam „trebui”. Despre „stele” crede că-s „astre” în schimb ştie sigur că la „stomatolog” se tratează „dinţii”. Omul în uniformă mai ştie care sînt cele mai cunoscute „păsări vorbitoare”, că „generalul” se vrea „mareşal”, că „bar” şi „restaurant” sînt „localuri cu băuturi”, dar despre „grozăvii” nu ştie că mai sînt numite şi „orori”, nici n-a reuşit să deducă asta, chit că aflase deja trei litere. La fel îi cam lipsea cultura generală minimă necesară pentru a deduce litera din mijloc la un cuvînt din trei litere cu definiţia „cîntece elogioase”. S-a cam grăbit să scrie „bortă” în loc de „petec” pe cele cinci pătrăţele de sub definiţia „cusut peste gaură”. În concluzie – un poliţist obişnuit, bine că a renunţat la timp că putea să se accidenteze.

Miercuri, 7 aprilie

Azi merg cu jurnaliştii protestatari să pichetăm preşedinţia. Măcar pentru nimicfacere este vinovată şi instituţia asta, aşa mai ieşim în stradă, nu stăm în studiouri. Sînt singurul dintre cei care fac greva foamei, celalţi nu mai pot să se deplaseze fără riscuri, am rămas astă noapte cu fetele la radio şi am observat cît de greu suportă foamea. A ieşit parcă întîmplător Valeriu Reniţă, purtătorul de cuvînt al preşedintelui, s-a apropiat să ne întrebe de ce strigăm „Ruşine!”?

Pînă la el l-am ruşinat pe consilierul „special” Mocanu, acela ne-a ignorat. Lui Reniţă i-am spus că îmi e ruşine de ziaristul din el care pactizează cu un regim antidemocratic şi criminal. El a sărit să mă informeze că îi e ruşine de ziaristul din mine, care promova în emisiunile sale radiofonice fascismul. Ina Coreţchi de la Europa Liberă şi alţi ziarişti aveau reportofoanele incluse şi l-am avertizat că pentru aceste cuvinte ar putea să răspundă penal. El părea foarte sigur şi a zis că vom continua discuţia în instanţa de judecată. Încerca să-i intimideze pe protestatari cu întrebări încuietoare despre contractele lor de muncă. Eram gata să-i amintesc că cinci săptămîni cît am lucrat la ziarul patronat de el „Sens” n-am avut contract de muncă şi asta era problema mea, deci n-ar trebui nici acum să preocupe astfel de probleme preşedinţia şi nici pe purtătorul ei de cuvînt, dar felul cum vorbeau tînguios greviştii şi cum îl implorau să facă ceva pentru cei care se chinuie de foame, de asemenea lipsa lor de reacţie la atacul calomnios care îi viza şi pe ei m-a făcut să renunţ. Oricum, omul venit cu texte pregătite din timp avea pentru mine replica scurtă cu instanţa. Din cîţi jurişti am consultaţi pînă acum unul îmi zice că merită să pierd bani, timp şi nervi ca să-l penalizez, altul zice că Reniţă nu a spus nimic grav. Oamenii noştri par să se fi obişnuit deja cu anormalitatea…

După masă merg iar la CCA. Aflu de la ei că statutele mediilor municipale au fost înregistrate. Nu prea cred că e se va rezolva curînd problema, pot să constate acum că ele nu mai sînt succesoare de drept şi că vor trebui să participe la concursul general de licenţe pentru emisie. Sau va fi amînată la nesfîrşit şedinţa de CCA, nu se va întruni cvorum… Dacă s-au încumetat marţi să scrie depeşă la Strasbourg ca să-l anunţe pe Walter Schvimmer că a fost pînă acum prost informat, în loc să permită reluarea emisiei la cererea miilor de cetăţeni, a colectivelor de ziarişti, a misiunilor diplomatice de la Chişinău e puţin probabil să se rezolve uşor problema. E prea mare miza. Sînt prea importante pentru ei posturile acestea sau nu-şi dau seama de gravitatea situaţiei şi înseamnă că am ajuns, cum a vrut Voronin, Cuba Europei şi el al doilea Lukaşenko.

Am cerut de acasă ceai dulce, chiar dacă nu mi-e deloc foame după 30 de ore nemîncate. Am de gînd să rezist mult, nu vreau să mă ia salvarea după prima săptămînă.

Nici pînă la închiderea programului n-au venit directorii posturilor să aducă actele la CCA. Au venit în schimb cîţiva ziarişti zgomotoşi de la Antena C care l-au exasperat pe Mihailo cu întrebări directe, maliţioase. Ei declară că nu renunţă la greva foamei pînă nu vor avea convingerea că emisia va fi inevitabilă. Eu totuşi merg în seara asta acasă. O să mă spăl şi o să-mi schimb hainele pentru cazul că de mîine va trebui să revin la viaţa normală. E totuşi posibil.

Joi, 8 aprilie

Am rezistat tentaţiilor, chiar nu mi-a fost foame nici noaptea, nici dimineaţă. Sînt primul la CCA. Toţi mă asigură că problema e ca şi rezolvată – la 11 e şedinţă. Poliţiştii noi de azi mă sfătuie să nu mă aşez pe trepte „că nu e estetic”. Am rămas nemişcat pentru că legea nu-mi interzice să stau pe o sticlă de apă, inestetic, pe stradă sau treptele unei instituţii publice. Vine un nene ciudat care zice că a ţinut foame acasă din chiar prima zi, acum a trecut într-a doua săptămînă, e cu bagaje şi papuci de casă. A vrut să rămînă la Euro TV apoi la Antena C, nu l-au lăsat. Nici la CCA nu-l lasă nimeni. E cam neras dar acesta nu e motiv să opreşti un cetăţean să intre într-o instituţie publică. Nici la toaletă nu se mai poate, nici la secretariat cu un document oficial.

Am decis să înregistrez la ei ca sesizare rezultatul monitorizării de o săptămînă a cîtorva posturi radio şi TV autohtone de către voluntari de la ONG Hyde Park, organizaţia pe care o prezidez din ziua cînd ascultătorii mei au decis să ne asociem pentru a ne proteja trepturile. Am constatat că audiovizualul nostru este în pericol, că majoritatea posturilor încalcă legislaţia şi că aproape nu poţi găsi la radio sau tv un post cu emisiuni proprii, în limba oficială a statului. Ceream rezolvarea urgentă a problemei, altfel vom trece la proteste stradale ca să cerem demisia Consiliului. Pentru asta chiar am început să colectăm semnături, un fel de vot de blam CCA-ului într-un caiet negru unde s-au adunat deja cîteva sute de adeziuni de la persoane fizice şi juridice. Abia după şedinţă am putut să ajung la secretariat cu sesizarea.

La şedinţă poate intra oricine, că doar e publică, cu excepţia protestatarilor, de parcă ei nu sînt nici jurnalişti şi nici măcar cetăţeni cu drepturi egale. La barul de vizavi cer permisiunea să merg la toaletă, unul glumeţ, după ce citeşte mirat inscriţia de pe frunte, mă întreabă dacă nu vreau să mănînc ceva mai întîi, îi mulţumesc şi promit că o să vin altă dată pentru asta. În mai puţin de o oră au ieşit toţi încruntaţi, s-a votat totuşi unanim pentru reluarea emisiei. Nişte ziariste de limbă rusă insistă să afle imediat dacă renunţăm la greva foamei. Eu declar pentru mine că GATA!

Emisia a fost reluată abia peste o săptămînă, la 16 aprilie. Ziariştii au simţit nevoia să comunice imediat cu ascultătorii, la fel ca şi în ultimile zile cînd au aflat că vor fi închişi. Totuşi vorbesc mai mult ei la microfon, n-au răbdare şi curiozitate să asculte opinia oamenilor.

Am depus la redacţie în chiar ziua de 16 o felicitare din partea mea şi a organizaţiei, îmi exprimam speranţa că problemele pe care le-au avut îi va determina să accepte şi să lupte pentru redeschiderea Hyde Park-ului nocturn sau cel puţin vor face ei nişte emisiuni similare, ca să-şi dovedească grija pentru ascultător. Deocamdată nu am nici un semn că mesajul a fost ascultat şi că va avea ecou favorabil.

Protestul meu alături de ei mi-a folosit doar mie. Degrabă se împlineşte un an de cînd n-am mai putut să vorbesc liber la microfoanele din radio. Ascultătorii lor şi foştii mei ascultători, acum colegi de organizaţie mă conving să marcăm această aniversare protestînd. De data asta la uşa instituţiei media care îşi aminteşte de public mult prea rar.

Recuperat din arhivă…

http://web.archive.org/web/20040806051536/http://www.yam.ro/articles/2004/aprilie/20/1.html

Cele mai recente trei carti de Paul Goma pot fi citite doar la calculator in schimb pot fi extrase gratis de pe Internet

Despre Paul Goma e puţin probabil să nu fi auzit cineva dintre vizitatorii paginii mele, mai ales dintre acei care au ajuns aici căutînd ceva despre dînsul, aşadar pentru început o să repet doar pe scurt refrenul că: PG e născut în Basarabia, pe 2 octombrie ’35, plecat cu părinţii în Ţară la nouă ani, exilat la Paris în ’77 cînd rămînerea în România era chiar insuportabilă, de atunci – vreau să ajung la asta pentru că mi se pare semnificativ – basarabeanul nostru e tot la Paris şi nici nu intenţionează să revină acasă. Măcar la una dintre casele sale. „Nu călătoresc în ţări comuniste” – răspundea Goma unor scriitori români care îl intrebau de ce nu se întoarce acasă dacă regimul ceauşist a căzut (cineva zice că îi răspundea lui Mircea Snegur, primul presedinde din republica Moldova care îl invitase chiar acasă acasă). Atunci multora li s-a părut o declaraţie hazardată, teribilistă, în stilul celui care a bulversat la ‘95 întreaga lume scriitoricească cu publicarea unui controversat jurnal, dar cum disputele de după aduceau cel mai des cîştig de cauză lui Paul Goma la fel şi spusa lui despre comunism s-a dovedit dezarmant de adevărată, ba mai mult, în ambele ţări româneşticare pot pretinde a-i fi patrie scriitorului numit Soljeniţîn al României s-au instalat temeinic şi pe un timp îndelungat regimuri neocomuniste care condamnă şi pe acest profet să rămînă, poate pentru totdeauna, departe de CASĂ, în doar patria lui LIMBA ROMÂNĂ.

Pe 20 noiembrie s-au făcut 24 de ani (plus încă unul în ’73 cînd a fost prima dată plecat din România) se face, iată, un sfert de secol de cînd Paul Goma ne scrie de departe. Majoritatea scrierilor sale le-a „comis” în exil (scrise toate în română dar editate întîii în limbi străine, traduse fiind şi publicate de edituri europene dintre cele mai prestigioase cu difuzare internaţională) dar absolut toate cărţile lui Paul Goma, chiar şi articolele au fost concepute, trăite în România. Fie că era România mare de pînă la exilurile din ’41 şi ’44, fie că era ţara ocupată de sovietici pînă la Ceauşescu sau ţara în care a vrut să se manifeste Goma ca scriitor într-o Românie, vorba lui – ocupată de români, tot ce a scris poartă un semn al subiectivului personal, nuanţă pe care nu poate să o evite şi nici nu trebuie să se teamă de ea un scriitor dacă vrea să fie sincer cu sine însuşi, cu cititorii săi. Şi Goma nu se teme, îşi povesteşte viaţa, experienţa umană foarte grea, insuportabilă poate din care noi, posibilii cititori am putea învăţa cîte ceva. Nu i-ar ajunge nici zece sau o sută de vieţi, zice Goma, să-şi spună şi, mai ales, să-şi scrie toată viaţa, totuşi, el încearcă tenace să lase povestite de el cît mai multe gînduri şi evenimente semnificative puse pe hîrtie .

Mai nou – şi pe suport electronic.

Nu, încă n-a fost publicat de editura Litera pe CD, faimoasa inovaţie a dlui Vidraşcu, dar tot poate fi citit de cîtva timp şi la calculator, evident, de acei mai fericiti dintre noi care au acces şa această unealtă nouă de lucru a tuturor în lume şi a oamenilor de creaţie inclusiv.

Din jurnalele lui Paul Goma aflăm că încă din ‘94-’95 se foloseşte de calculator, un Macintosh din primele generaţii cu care s-a chinuit foarte mult să înveţe a scrie şi redacta, foarte des se certa cu acel nou prieten neprietenos care îi pierdea fără ruşine file întregi de junal ce i le încredinţa, deseori era gata să renunţe la a mai comunica cu computerul, dar pînă la urmă s-au înţeles astfel că Goma s-a apucat să-şi transcrie la noua maşină de scris electronică toate cărţile de pînă atunci ca să le retrăiască, inventarieze a cîta oară, acuma cărţile lui mai sînt stocate şi în format electronic la el acasă pe dischete si CD-uri, o comoară care se vrea veşnică e pusă, iată, pe nişte plăcuţe de siliciu în nişte încărcături magnetice pe care secolul care a început va trebui să ni le descifreze. Dacă vom face noi un efort să le căutăm.

Am început acest subiect ca să ajung la pagina de internet pe care am început să o creez acum doi ani şi ceva, astăzi situl se află la adresa www.paulgoma.net şi am adunate acolo multe dintre textele semnate mai nou sau mai vechi de Paul Goma, basarabeanul de la Mana. Astfel, scriitorul român exilat la Paris e unul dintre puţinii prezenţi cu o pagină personală în reţeaua globală. S-a bucurat şi el acum un an cînd a aflat despre existenţa acestui site, a acceptat cu plăcere să contribuie la îmbogătăţirea conţinutului, mi-a trimis prin email scrisori ale lui din ’78 pînă-n ’99 –2000, epistole adresate personalităţilor politice şi culturale, scrisori deschise pentru cititorii lui sau pentru toţi românii, acele răvaşe au fost adunate şi păstrate ca să fie publicate dar în volumul „Scrisuri” apărut în 2000 la editura Nemira n-au încăput în cele peste 500 de pagini decît o mică parte dintre ele şi cum alte edituri sau aceeaşi Nemira nu s-au arătat dornice să le publice şi pe cele rămase autorul a decis să le plaseze pepagina noastră de internet. Acuma pot fi citite gratis de oricine e nevoie doar să aibă acces în reteaua globală si să aibă puţin timp la dispoziţie. Zic gratis pentru că acea pagină nu e o afacere după cum nu e nici mare cheltuială să o faci, cu apariţia internetului lucrurile îşi cam pierd valoarea, adică preţui, costul lor în bani.

Anul acesta chiar şi trei romane inedite a hotărît Paul Goma să ne încredinţeze, oricum, zice el, cărţile mele nu sînt foarte populare ca să fac business cu ele şi n-o să ajungă în manualele de literatură ca să fiu citit din obligaţie, oricum, mai adaugă Goma, cele trei cărţi apărute în Basarabia (dar şi cele din România) nu i-au umplut casa cu bani (chiar se plîngea într-unul dintre jurnale că „Altina” apărută la Cartier nici măcar n-o văzuse mult timp, nici un contract de publicare, nici un drept de autor nu i-au fost prezentate), se bucură totuşi că poate ajunge aşa foarte repede la cei mai curioşi şi activi cititori ai săi, mai ales la cei tineri. Aşadar, pentru că sînt şi eu tînăr, pentru că m-a copleşit Goma cu aceste trei noi scrieri pe care le-am putut citi chiar peste cîteva zile după ce a terminat să le redacteze am zis să fac un efort şi să împărtăşesc cu cît mai multă lume impresiile mele, să vă conving să întraţi pe paginaceeea şi să citiţi doar cu preţul statului la Internet ori eventual şi a scoaterii la imprimantă nişte file foarte interesante scrise de contemporanul nostru Paul Goma:

Primul în ordine cronologică e PROFIL – un roman tipic gomalesc, scris în formă de jurnal, cu amintiri în flash-back, cu trimiteri la alte cărţi ale sale şi nu numai, cu nume reale de personaje reale dar şi cu nişte nume simbolice de femei misterioase pentru că PROFIL e despre femei, nu pot să zic că e o reeditare a Justei ori Bonifaciei, oricum, pentru cunoscători am făcut această comparaţie ca să ştie despre ce este vorba, în PROFIL sînt alte două nume interesante CATHERINE şi VALERIE în rest, pe lîngă această intrigă cu două femei în vîrstă admirate, studiate, mirosite de un scriitor aproapebătrîn dar oricum bolnav şi bun doar pentru astfel de relaţii, celelalte întîmplări sînt despre România, despre români şi, mai ales, despre basarabeanul român care este Paul Goma aflat la Paris, printre străini, în intervalul te timp 2 octombrie – 2000 – ziua cînt împlinea 65 de ani şi 30 noiembrie – cînd se rupe firul poveştii „PROFIL„, cartea în redactarea şi paginarea autorului are 69 de pagini în format PDF şi e datată în ultimă redacţie cu 25 martie.

Al doilea volum, e numit mai incitant INFARCT, e scris în mai anul acesta şi e dedicat prietenei şi soţiei sale Ana-Maria, care cu preţul carierei , al sănătaţiişi poate al vieţii a sprijinit mereu pe rebelul scriitor care se războieşte şi azi cu toată lumea. Romanul iarăşi e datat ca un jurnal dar povesteşte mai mult despre trecut, despre scriitorimea română, relaţia lor cu regimul, cu Securitatea, în cele 133 de pagini o să-l regăsiţi pe acelaşi Goma care era în „Culoarea Curcubeului”, „Patimile după Piteşti” şi în jurnale.

BASARABIA e ultima lui carte şi e dinnou despre sine, despre români şi România dar pretextul a fost un basarabean care făcînd armata în Afganistan pe timpul sovieticilor a fost capturat de adversarii Armatei roşii, s-a musulmanizat, s-a schimat foarte mult, iar cînt a ajuns în occident cu ajutorul altui romîn basarabean aflat acolo într-o expediţie de documentare, aceptase să fie subiectul unei cărţi scrise de Paul Goma care să fie publicată tot în Occident. Basarabia e despre aşteptarea întîlnirii istorice dintre scriitor şi cel care a trăit o experienţă de viaţă inedită; pînă la urmă întălnirea n-a mai avut loc, carteadespre afganezul basarabean şi despre sovietci în Afganistan rămîne să fie scrisă poate, iar Goma a găsit prilej să mai spună cîte ceva nou despre sine şi despre noi.

Nu rămîneţi indiferenţi!

Oleg Brega | Chişinău | Decembrie 2001

Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soare nu vede…

Am auzit recent pe cineva dintre intelectualii nostri zicind: noi romanii si in special basarabenii sintem evreii acestui sfirsit de secol si de mileniu.

Mi-am amintit atunci de cei aproape un milion de concetateni care sint plecati de acasa: fie printre ai sai peste Prut ori peste Nistru, fie printre straini la Nord, pe platformele petroliere, la taiat paduri ori in minele din Siberia, la Sud in Turcia, Israel ori la sudul sudului in Australia, sint plecati toti pentru a cauta o viata mai buna decit acasa. M-am gindit ca aceasta stare de fapt e o consecinta fireasca a modului nostru ancestral de a fi: am fost intotdeauna prea indiferenti la ce ni se intimpla, prea lasastori si mioritici in fata urgiilor de tot felul, prea lesne am permis veneticilor sa ne conduca si ne-am multumit cu farimiturile de la masa, am crezut astfel ca vom rezista prin cedare, prin flexibilitate si permisivism, am zis si repetat de-a lungul istoriei: capul plecat sabia nu-l taie, dar nu ni se vorbea acasa ori la scoala si despre a doua parte a proverbului: sabia nu-l taie dar nici soarele nu vede capul plecat. Si-acuma, imi zic eu, dupa atita exercitiu in umilinta confratii nostri calatori, daca au plecat, s-au dus oare sa vada soarele pe alte orizonturi pentru ca acolo ar fi liberi s-o faca? Ma tem ca nu, de-atita plecaciune ne-au crescut cocoase-n spate si oriunde ne-am duce doar asta stim sa facem cel mai bine, sa slujim destoinic, de data asta pe stapini mai generosi poate si mai cuminti.

Chiar daca lenesi, mi-am zis, sintem foarte capabili si insusim cu usurinta limbi straine si daca nu ne-au facut curiozitatea si interesul sa invatam cindva o limba de circulatie internationala, ne face acum nevoia de a comunica cu cei pe care ii servim. Mai bine mai tirziu decit niciodata, macar asa, imi ziceam, iesiti din tarc, treziti din somn, ajunsi cu voie ori de nevoie in lume vom invata, spre deosebire de evreii de alta data care invatau ei pe cei pe care intilneau in peregrinarile lor, macar si exploatindu-le slabiciunile ii invatau sa traiasca altfel decit vegetind ca plantele, noi, evreii de azi vom invata noi insine de la cei de aiurea cum se lucreaza cu osirdie si se traieste indestulat, vom invata sa ne comportam civilizat si sa ne simtim liber, vom imprumuta de la straini trasaturi care ne lipseau si nu puteau fi acumulate altfel decit in secole si milenii de existenta in conditiile noastre. Ma gindeam ca ne va prii aceasta peregrinare si, ma mai bucuram comparindu-ne cu evreii de acu doua milenii, ca revolutia tehnica si informationala, globalizarea din timpurile noastre sint conditii care ne usureaza aceasta experinta initiatica si acest exod in cautarea identitatii. Azi poti sa revii oricind acasa la ai tai, ori poti pastra o legatura aproape permanenta cu ei de oriunde: telefonul, televiziunea, internetul sint aproape omniprezente si omnipotente, o comunitate culturala azi poate exista indiferent de granite si de distante, extrapolind am putea spune chiar ca ar fi mai usor si mai recomandabil sa plecam cu totii din calea urgiilor de tot felul in imensele si prietenoasele Canada ori Australie decit sa ne impotrivim sau sa suportam la nesfirsit teroarea externa, aceasta sabie a lui Damocle care atirna de la rasarit ori de oriunde. Acolo am putea sa ne continuam in liniste existenta, am fi liberi sa cultivam vita de vie si sa pastram cultul lui Bahus, sa crestem porumb pentru mamaliga si oi ori vaci pentru lapte si brinza.

Dar asa s-a intimplat ca chiar zilele astea am avut curiozitatea si curajul sa sar peste un zid pe linga care treceam zilnic si ma intrebam doar ce se ascunde dupa el. Am descoperit un imens cimitir, un tintirim fara cruci, cu inscriptii ciudate intr-o limba ininteligibila, placi de mormint cu nume straine onomasticii noastre, un cimitir evreiesc – parasit.

E usor sa-ti imaginezi, pentru ca fiecare a vazut, un mormint uitat si neingrijit, dar un cimitir intreg intins pe citeva zeci de hectare, devastat si ruinat, cu mii si mii de lespezi de piatra rasturnate, amestecate cu pamint, copaci, si arbusti, crescute cu iarba si muschi, asta trebuie vazut doar pentru ca nu incape in imaginatie, e un tablou zguduitor.

Mi-am amintit atunci de evrei si de ai mei, de cei care au plecat si de cei care vor sa plece in lume, de cei care mor si vor mai muri departe de casa, printre straini, si m-am intrebat ca trezit dintr-un somn cu cosmaruri: dar ce facem cu mortii nostri, cum ramine cu mormintele si cimitirele, pe ele unde le ducem, cui le lasam?