Am trecut prin vîrtejul răului

De două luni şi aproape două săptămîni sunt de gardă la Gara de Nord şi ajut persoanele refugiate să-şi găsească un loc de trai, bilete mai departe, mîncare, apă, etc.
Ieri dimineaţă am dat peste două vîrstnice, care călătoreau împreună, se ajutau, chiar dacă nu erau aceeaşi familie. Doreau să ajungă în Germania, unde, se pare, au rude, probabil, tot refugiate.
Întîi am mers la sala 1 de aşteptare, pentru că e mai aproape de peroane şi e singura cu toaletă, chiar dacă panoul informativ nu funcţionează, doar acolo din toate cele 4 săli destinate refugiaţilor. Apoi am mers să luăm bilete, dar, cum ele n-aveau sau nu foloseau carduri bancare, am oprit să schimbăm bani, că biletele pentru aşa categorie de călători sunt gratis, dar se plăteşte cîte minim 3 euro pentru fiecare loc, un fel de taxă internaţională de rezervare. Ambele au vrut loc la cuşetă, care costă 14 euro, aşa că au scos ambele cîte o bancnotă de 50. Le-am zis să pregătească şi actele de identitate, că în România nu poţi schimba altfel valută. Le-am mai propus să schimbe doar una 30 de euro, să cumpere două bilete, apoi, în Occident, vor rezolva ele cu datoria, că vor avea bani mărunţi. N-au vrut şi s-au apropiat pe rînd de ghişeu. Eu m-am luat cu alţi refugiaţi, cînd ai veste verde sau portocalie eşti reperat periodic şi întrebat de una, de alta. Cînd am revenit la Exchange, casieriţa deja număra banii, am întrebat dacă schimbă 15 euro şi ea a negat, cică nu i s-a spus nimic. Întreb de ucrainene dacă au spus, ele mă asigură că da, au spus ”peatnadţat evro”. Le-am explicat că aici lumea nu ştie nici ruseşte, nici ucraineşte, deci, trebuie arătat pe degete sau scris pe hîrtie dacă nu ştii nici engleza, nici româna. Părea că au înţeles.

Dar la case le aştepta o nouă surpriză, nu mai erau bilete la ora 2, direct la Viena, aşa că li s-a propus să ia trenul de Budapesta, de la 10 seara, că, oricum, au de făcut schimb de tren ca să ajungă în Germania. Le-am lăsat cu alţi traducători sau translatoare, că eram mai mulţi la ghişeu cu veste portocalii, aşa că m-am dus să inspectez sălile sau, poate, să iau bilete altora, că s-au îndesit persoanele care călătoresc prin România, ori caută să ajungă acasă pe la Siret/Isaccea, prea puţine au paşapoarte biometrice ca să poată traversa Moldova înapoi spre Ucraina, aşa cum li se cere de aproape o lună.
Le-am întîlnit din nou în sala de aşteptare, mîncau. Am sugerat să meargă la corturi dacă vor să se odihnească 10 ore, sau pot să folosească cele 2-3 şezlonguri din sala 1. Au zis că mai rămîn acolo că se deplasează greu şi sunt foarte obosite. Le-am arătat vizavi cortul portocaliu, le-am propus asistenţa medicală, măsurarea tensiunii arteriale, dar au zis că mănîncă întîi.
Am observat un gîndac mare pe lîngă bagajele lor, părea de bucătărie, dar unul gigantic şi cam anemic. L-am evacuat de acolo, dar ele au fost impresionate.
Peste cîteva ore aud că cineva are nevoie de traducere la cortul medical, intru şi nu văd decît medicii în haine roşii de la SMURD, trec pe la ”pacientele” mele să le întreb de sănătate şi mi s-au plîns că aşteaptă de două ore medicii. Revin la echipa medicală, aceia zic că le-au spus să aştepte, dar pentru că nu aveau traducători, nu le-au zis să aştepte în sală. Revin să le iau la medici, ele spun că nu mai pot să meargă, una pare chiar adormită în şezlong, colega zice că se simte foarte prost. Merg iar la cortul oranj şi insist să vină medicii cu aparatele 15 metri, vizavi. Au acceptat, dar erau cam agitaţi, explicau că li s-a cerut imperativ ajutorul, apoi ar fi fost înjuraţi.
Femeia avea tensiunea peste 200 şi se plîngea că medicii au rîs de ea cînd le-a cerut ajutorul în repetate rînduri şi cu mult timp în urmă. Acum medicii propuneau transportarea la spital sau administrarea de injecţii la cort. Cu greu le-am convins să se lase ajutate. Un medic îi zicea să tacă, să se calmeze, alta întreba de ea diverse chestii care o agitau…
Au venit nişte sanitari cu scaun rulant şi au mutat-o pe femeia de 72 de ani în cort, cealaltă a rămas să aştepte cu bagajele, chiar dacă acuza şi ea probleme.
Cît îi măsurau repetat tensiunea şi glicemia sau îi administrau injecţii cu medicamente, eu eram sunat de alţi refugiaţi sau de fratele, care mă căuta prin gară, aşa că mai ieşeam uneori din cort, dar medicii mă certau că nu stau la dispoziţia lor. Ne-am întîlnit cu fratele, am luat eu bicicleta lui şi l-am rugat să-i ajute, eu am rămas afară să-i îndrum la telefon pe cei din Germania care îmi cereau informaţii. Au început să mă certe că stau cu bicicleta la uşa cortului, apoi că fratele n-are vestă portocalie. Fix despre asta trebuia să ne certăm cu o persoană hipertensivă alături!
A venit cealaltă refugiat, nerăbdătoare să afle ce se întîmplă cu colega şi cînd vine rîndul ei la consult medical, dar au repezit-o să aştepte pe scaun.
Am dus-o înapoi în sală pe prima, cu probleme oncologice şi de tensiune, i-am transmis repetat că trebuie să stea relaxată, să nu se mai enerveze, dar mi-a povestit că a fost bruscată de poliţişti, că nu are voie să stea pe şezlog, că trebuie să meargă în cort. Un pompier s-a apropiat şi a spus că le-a propus doar să meargă în cort, la linişte, nu a insistat. Jură că a vorbit cu traducător asta, dar nu mai dai de capăt, am decis să oprim polemicile în preajma lor, ca să le lăsăm în linişte.
Cealaltă are diabet, chiar dacă e cu 15 ani mai tînără, şi au constatat aceleaşi probleme cu tensiunea, dar uşor sub 200. Au vrut să-i facă şi ei injecţii, dar a zis că are diverse alergii, aşa că a rămas să ia pastilele proprii pe care le foloseşte de mult timp.
Se pare că am fost martor şi participant la o spirală a greşelilor de comunicare şi de atitudine care puteau să ducă la complicaţii foarte grave de sănătate a celor două refugiate. Probabil e şi vina lor, poate că şi noi suntem extenuați de efort, dar e clar că războiul ăsta nu face bine nimănui.
Azi am luat o pauză, nu doar pentru această spovedanie…