Cronică subiectivă de festival de film

În timp ce ruşii trimiteau o echipă de filmare pe staţia orbitală, ca să mai bifeze ceva la care ar fi fost primii, România organiza a şaptea ediţie a Zilelor Filmului Românesc în stînga Prutului. Aş fi scris …la Chişinău, însă deja al doilea an au loc proiecţii şi în alte localităţi din Republica Moldova, dar nu cu toate cele 30 de filme, şi nu cu atît de multă lume în sală.

Cifra poate fi impresionantă, probabil, deloc întîmplătoare, anul acesta se împlinesc 30 de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice şi proclamarea independenţei fostei republici unionale. Totuşi numai jumătate erau lungmetraje, toate de ficţiune, celelalte fiind scurtmetraje din arhiva UNATC, prima şi cea mai importantă şcoală de film (şi teatru) din spaţiul românesc. 

Recunosc, am fost tentat să caut filmele din program undeva online, dar nu erau nici pe siturile interzise de piratare, aşa că a trebuit să aleg cele mai noi producţii, pe care nu am unde să le văd degrabă de acasă, iar la cinema e ireal să le aştepţi în Chişinău, sau periculos să le cauţi la Bucureşti, pe motiv de pandemie.

Şi la festival, cinema Odeon, unde au avut loc cele mai multe proiecţii din cadrul ZRF7, erau restricţii de acces pentru persoanele nevaccinate, netestate, sau care au ieşit din casă fără certificatul verde pe hîrtie ori pe telefon. Chiar şi în a treia zi l-am surprins pe ambasadorul României prezentînd cuminte voluntarilor de la uşă actul care dovedeşte că ai anticorpi sau că e puţin probabil să fii contagios. Totuşi, unii dintre organizatori umblau iresponsabil fără măşti prin sală, nu doar pe scenă, ceea ce mi-a părut un exemplu prost, urmat, în mod firesc, şi de alţi ”rebeli”.

Bine că sala n-a fost plină nici la deschidere, nici la cel mai controversat film, Porno balamuc, nici la ceremonia de închidere.

M-am întrebat adesea pe durata evenimentului de patru zile, pentru cine se organizează astfel de festivaluri, sigur nu e pentru publicul larg, pentru că nu era cu bilet de intrare, accesul era gratuit, şi nici pop-corn nu se vindea la uşă, dacă e pentru amatorii de artă, se putea face proiecţie online, ca în primul an de pandemie, atunci rata de infectare era mult mai mică decît în această toamnă, chit că vaccinurile încă erau în fază de testare accelerată. Probabil s-a mizat pe publicul profesionist, nu degeaba a doua sală de proiecţii era la AMTAP, singura şcoală de arte din Moldova, care are şi cursuri de film (şi TV).

Am înțeles asta la filmul de 200 de minute, peste 3 ore!, al lui Cristi Puiu, care mai era şi în limba franceză (subtitrat în română), proiecţie de la care n-a plecat din sală nimeni, decît scurt, pentru necesităţi fiziologice. 

În seara de deschidere a ZFR7, pe scenă au urcat doar bărbaţi: creatori, demnitari, organizatori. Actriţa în rochie elegantă, fără mîneci (sala a început să fie încălzită abia a doua zi cu aparatul zgomotos de aer condiţionat!), era acolo mai mult de decor, ca să nu obosească publicul de la vorbele multe de complezenţă. Tot ea a citit lista lungă a sponsorilor şi a partenerilor media. Înţeleg că s-a făcut o campanie de promovare intensă la ştiri şi publicitate, dar publicul-ţintă putea fi găsit gratis în cîteva instituţii şi în grupuri specializate de pe reţele sociale. 

Fiecare proiecţie începea cu cele două clipuri promoţionale, care sunt disponibile şi pe internet, dintre care unul promovează violenţa domestică, răspîndeşte stereotipuri de gen şi persiflează purtatul măştilor de protecţie, apoi mai rula şi o reclamă a unui sponsor, întreprindere farmaceutică, în prima seară a fost chiar un clip lung de vreo două minute!

Nu mi-a plăcut nici faptul că unul dintre organizatori, regizorul Marian Crişan, şi-a prezentat filmul imediat după gala de deschidere, chit că nu e nici cel mai bun film al lui, nici cel mai nou sau cel mai premiat din festival. Am fost coleg cu Marian şi îl ştiu modest, dar probabil aşa au vrut să lanseze seria de pelicule cu focus pe actorul de origine transnistreană, Ion Sapdaru şi să permită comunicarea publicului cu celălalt actor din rolurile principale, Ovidiu Crişan, ambii prezenţi la eveniment şi la discuţiile animate de după.

Berliner e un film moldo-ardelean, directorul de imagine şi un actor din cele două roluri principale sunt basarabeni, regizorul şi alt actor sunt din Transilvania. 

Mi-a părut o re-editare a Senatorului melcilor, dar fără echipă TV franceză şi femei frumoase. De data asta politicianul contaminează de cinism un agricultor inocent în prefăcătorie şi interes meschin.

Începe cu scena aratului, cînd protagonistul e acuzat că ară superficial, se încheie cu episodul memorabil de la un priveghi, în care el, neaşteptat, convinge oamenii să voteze pentru candidatul lui, moldoveanul de la Bucureşti care i-a promis un tractor nou, modern, ba chiar pune cuvînt să se elibereze buletin de vot şi pentru persoana decedată! 

Morgen, primul film turnat la baştina regizorului, orăşelul de graniţă Salonta, mi-a părut mai convingător, un demers universal pentru compasiune şi umanism. Berliner, filmat în aceeaşi localitate de la marginea ţării, e mai de uz balcanic, chit că e vorba de un politician corupt, implicat în alegerile europarlamentare.

Următorul film, Mia își ratează răzbunarea, de Bogdan Teodor Olteanu e dintre producţiile cele mai proaspete în festival, o comedie abia apărută în cinematografele româneşti, prezintă supărarea unei tinere actriţe că a fost înşelată şi lovită de iubit. Dar răzbunarea ei prin încercarea de a se filma cum face sex cu altcineva, ca să-i arate prietenului violent şi infidel, abia dacă pare credibilă în mediul îngust de artiste moderne cu telefon inteligent şi vlog. Oricum, sunt memorabile discuţiile protagonistei cu mama ei emancipată despre violenţa domestică şi despre iertarea primei palme. 

La rubrica Retro s-au dat două filme de Lucian Bratu, un regizor român şcolit la Moscova în anii 50 şi care mi-a fost profesor de regie în ultimii lui ani de viaţă.

Am ezitat să merg la cinema pentru filmele vechi, din motive de pandemie, dar şi pentru că aş fi fost subiectiv în această cronică. 

Aşa am omis să revăd şi filmul despre revoluţia din 1989, A fost sau n-a fost, de Corneliu Porumboiu. M-a impresionat la prima vizionare, dar n-am vrut să mă conving încă o dată că revoluţiile, războaiele sunt absurde, penibile, făcute de nişte oameni de rînd, bine intenţionaţi, capabili să execute ordine criminale.

În schimb am văzut Neidentificat, de Bogdan Apetri, apoi am asistat la discuţia pătimaşă cu actorul principal, Bogdan Farcaş. A jucat cu brio un rol dificil, credeam la început că e un poliţist justiţiar, dar care s-a dovedit a fi un maniac gelos. Filmul atinge politic incorect problema discriminării romilor, personajul necăjit care e manipulat şi transformat în ţap ispăşitor, e jucat realist şi convingător de un actor rom, Dragoș Dumitru. Chiar m-a supărat moartea biciclistului din final şi m-a nedumerit neclaritatea scenariului în privinţa cauzei acelui accident de circulaţie. Dar, echipa scrupuloasă la început, a lăsat asta pe seama personajului principal. S-a vrut o eroare de calcul pe care o descoperă superiorul din poliţie al criminalului cu epoleţi ca să arate complicitatea lui, dar mie mi-a rămas ca un ghimpe sub piele, că personajul atît de important a fost neglijat de autori la sfîrşit de film.

Şi organizatorii festivalului au fost acuzaţi din sală de neglijenţă, pentru că nu lăsau pe ecran genericul de final, le-a reproşat-o chiar preşedintele Uniunii Cineaştilor de la Chişinău, producătorul de film Virgiliu Mărgineanu. Dar observaţia a fost ignorată sau titrele rămîneau ilizibile pe ecran, pentru că se aprindea lumina în sală şi urcau pe scenă invitaţii pentru discuţii.

Cel mai premiat şi mai discutabil film, singurul programat să înceapă după ora 22, n-a beneficiat de discuţii după proiecţie, iar mama cu singurul copil din sală a fost rugată să plece înainte să înceapă proiecţia. Babardeala cu bucluc, de Radu Jude ne-a impresionat cu originalitatea şi diversitatea mijloacelor cinematografice folosite. Acel film e chiar pentru specialişti şi piraţii online, cu toate acestea a fost difuzat vara trecută în cinematografele româneşti şi a făcut pe multă lume, atrasă de titlu şi de premiul mare de la Berlinala #71, să mediteze despre societate, relaţia noastră cu sexul, viaţa privată, drepturile omului, adevărurile istorice.

Chiar dacă era un public select, interacţiunea cu creatorii invitaţi din România era chinuită, superficială.

Actriţa din Moldova de Est, Marina Palii, care a jucat un rol sofisticat în Malmkrog, de Cristi Puiu, a fost singura din echipă care a trebuit să răspundă la întrebări, se vedea că a mai asistat la astfel de discuţii, are textele pregătite. Dar ecranizarea liberă după un text filozofic e un film greu de digerat chiar şi pentru un public versat. 

#Dogpoopgirl e încă o comedie din program, alături de Răzbunarea…, dar cu final misterios, dramatic. Povestea femeii care a adoptat un căţel apoi a dat de belele cu el pe reţele sociale şi la TV ne-a distrat, dar ne-a pus şi pe gînduri despre impactul mediatizării superficiale, agresive, cu orice preţ.

Sunetul era atît de prost la proiecţie, încît uneori nu se înţelegea nimic din replici, noroc de subtitrarea în engleză. 

Andrei Huţuleac, autorul-actor premiat la Moscova pentru acest lungmetraj de debut era în sală, răspundea la întrebări la fel cum e filmul, înaripat, jovial, dar cam superficial.

Ultimele trei filme, proiectate în seara de duminică au fost alese ca să ne copleşească: California dreamin luat aparte mi-a părut o epopee. E adevărat, durează mai mult de două ore jumătate, dar prezintă evenimente din doar cinci zile, bazate pe fapte reale, cu un tren militar oprit într-o gară de un şef corupt şi… supărat pe americani. Probabil, faptul că filmul a rămas la prima variantă de montaj din cauza morţii subite a regizorului şi a unuia dintre editori face să pară cronologia deformată, sau poate că derutează inserţiunile cu amintiri alb-negru din războiul II mondial, oricum, per ansamblu, lucrarea lasă o impresie puternică şi ne face doar să ne imaginăm ce filme putea să mai facă Cristian Nemescu dacă nu murea la doar 27 de ani.

Penultimul a fost singurul film din festival, regizat de o femeie, Otto Barbarul de Ruxandra Ghiţescu, povestea unui adolescent rebel, marcat de sinuciderea prietenei lui şi pe care un funcţionar de stat îl compară cu Andrei Rubliov. Discuţia de după film cu autoarea, moderată de Ionuţ Mareş, pare să fi fost cea mai consistentă de la actuala ediţie ZFR.

Dar ultimul film, fără discuţii de după, ne-a lăsat muţi, Întregalde, de Radu Muntean e aventura în munţi a unei echipe de tineri corporatişti care fac şi acţiuni de caritate… pînă li se împotmoleşte maşina în glod şi întîlnesc un om special. Cei trei reacţionează diferit la situaţii limită. Filmul, proiectat exact de ziua internaţională a sănătăţii mintale, ne provoacă să medităm asupra sincerităţii şi eficienței campaniilor de caritate, să ne întrebăm despre condiţiile în care trăiesc oamenii cu sănătate precară, departe de civilizaţie.

Admirînd jocul natural şi convingător al bătrînului-actor amator mi-am amintit unele vedete scumpe din alte producţii cinematografice, care au onorarii de zeci de sau sute de ori mai mari decît alţi actori sau altfel de artişti implicaţi în crearea filmului, şi am decis pentru mine că voi rămîne documentarist, să filmez oameni care se joacă pe sine, iar ca mod de difuzare prefer Internetul în continuare, decît cinematografe şi festivaluri.

Bugetul festivalului de film românesc, probabil, nu poate fi comparat cu preţul deplasării echipei ruse spre staţia orbitală internaţională, dar sigur era suficient ca să se mai facă un film românesc, poate al unei regizoare debutante, poate un film despre egalitate de gen, echitate socială, civilizaţie modernă, sau vreo cîteva documentare despre probleme mai puţin cercetate de cinematografia de pe plai.

Aici găseşti versiunea .pdf a revistei ca să vezi ce a fost publicat în Contrafort #4/2021